Din anii 1970, unele dintre cele mai bune filme de groaza au fost facute in Australia. Ceva despre vastitatea continentului si indepartarea sa geografica de emisferele nordice si vestice, se preteaza la genul de explorari existentiale ale alienarii care stau la baza celor mai bune exemple ale acestui gen.
Masinile care au mancat Parisul (1974) de Peter Weir ramane una dintre marile comedii de groaza, care dezvaluie cu cruzime viata din orasele mici din Australia. Razorback (1984) al lui Russell Mulcahy imbratiseaza pe deplin potentialul suprarealist-gotic al peisajului australian, iar teroarea intensa din Wolf Creek (2005) trebuie sa fi facut ca cel putin cativa rucsac sa-si reconsidere calatoriile aici.
Dar imi vine in minte doar un singur film de zombie de nota, Undead (2003), stralucit inventiv al Fratilor Spierig. Recentul Cargo al lui Ben Howling si Yolanda Ramke, lansat astazi in cinematografele australiene si pe Netflix, este altul. In timp ce Fratii Spierig au abordat genul cu energie si veselie, Cargo este o afacere mult mai sumbra, favorizand realismul dramatic si o abordare vizuala subestimata in detrimentul stridentului mai tipic filmelor genului.
Rezultatul este amestecat. Prima jumatate de ora este geniala, crescand incet tensiunea si suspansul, dar odata ce naratiunea intra in viteza maxima, filmul devine mult mai putin satisfacator. Nu este ca este un film rau, este moderat placut, dar avand in vedere distributia renumita – ii joaca pe Martin Freeman, Susie Porter (excelent intr-un rol limitat) si legenda ecranului australian, David Gulpilil – si potentialul genului in intr-un context australian, ar fi putut fi mult mai bine.
Naratiunea il urmareste pe Andy (Freeman), un barbat care trebuie sa-si ucida sotia Kay (Porter) dupa ce aceasta s-a transformat intr-un zombi in partea de deschidere a filmului, in timp ce el calatoreste prin tara cu fiica Rosie in spate („incarcatura lui”. ”) si se imprieteneste cu o adolescenta, Thoomi (Simone Landers). Sotia lui il musca inainte de a muri, asa ca stie ca mai are doar 48 de ore ca om, dupa care va deveni unul dintre cei care mananca intestine (exista o cantitate adecvata de sange si intestine in asta).
Misiunea lui, in timpul ramas ca om, este sa o aduca pe Rosie la grupul de aborigeni la care se intoarce si Thoomi. Acest grup a revenit la un mod „traditional” de a trai din pamant si este cel mai bine echipat pentru a respinge zombii. Ei sunt prezidati de omul inteligent Daku (Gulpilil), care apare din cand in cand aratand fantomatic si spunand putin. Exista un strop de mit nobil si salbatic despre toata aceasta subintriga, iar imaginile magiei Blackfella sunt adesea insotite de muzica cu sunet mistic.
Cele mai interesante intalniri din film sunt intre Andy si Toomi si cativa mancatori de creier care populeaza Australia viitorului, dar, din pacate, acestea sunt putine. In schimb, actiunea este condusa de intalnirile lor cu mai multe personaje de film australiene.
Exista femeia eterica din interior, Lorraine, care pare prea delicata pentru a trai intr-un astfel de mediu (interpretata de Caren Pistorius intr-un spectacol de lemn). Exista Etta (Kris McQuade), o profesoara de scoala din outback, cu o inima de aur. Si mai exista tiranul delirant Vic (interpretat de Anthony Hayes, intr-o performanta cu o singura nota si stilat) care se pregateste sa controleze resursele naturale ale Australiei odata ce ordinea este restabilita. Isi pune piciorul facand lucruri foarte rele, cum ar fi rapirea indigenilor si tinandu-i inchisi in custi pentru a atrage zombi pe care apoi ii masacra pentru sport.
Caren Pistorius in rolul femeii eterice din interior, Lorraine. Imagini care creeaza dependenta, filme Causeway, filme Head Gear
Acestea sunt clisee, intr-adevar, dar acest lucru nu ar trebui sa conteze pentru acest gen de film de gen. Si totusi, cu Cargo o face. Deoarece pare ca se incordeaza atat de mult pentru un sentiment de gravitatie (construit prin verosimilitatea dramatica si stilul sau realist), aceste clisee devin teribil de vizibile si perturba placerea privitorului. Este ca si cum realizatorii de film nu au imbratisat in mod deliberat potentialul ridicol al subiectului si, astfel, exista o tensiune incomoda intre tonul sau sumbru, absurditatea premisei sale si planeitatea naratiunii sale cliseului.
Filmul american cu zombi, care a aparut in forma sa contemporana cu filmele George Romero, incepand cu Night of the Living Dead (1968), este in general considerat o critica a consumerismului in epoca post-Vietnam, iar cel mai interesant element al Cargo este incercarea sa de a reimagina genul intr-un context australian care reflecta anxietati legate de pamant si distrugerea acestuia.
Filmul prezinta scene, de exemplu, cu site-uri de fracking abandonate, iar faptul ca totul devine un fel de batalie intre un tip de minerit avid de putere si indigenii ar fi putut oferi temei pentru comentarii sociale si politice incisive. Dar tratamentul este inutil de sentimental si nu pare sa existe vreo potenta emotionala autentica pana la sfarsit. Chiar si fotografiile panoramice spectaculoase ale peisajului australian par artificiale si neimpresionante, aproape ca niste filmari de drone luate dintr-o reclama turistica online.
Din pacate, Cargo pare un film creat pentru Netflix – are sens, in acest context, ca are premiera pe Netflix – vizionabil, dar si de uitat, dupa orbitorul sau treilea de deschidere. A fost dezvoltat, in plus, dintr-un scurtmetraj care a devenit viral si, la fel ca multe filme realizate din scurtmetraje (sau din sketchuri Saturday Night Live), se simte ca ii lipsesc picioarele pentru a sustine lungimea unui lungmetraj.
Cargo merita vizionat, in special pentru fanii cinematografiei de groaza, dar estetica lui va fi cel mai bine servita, banuiesc, de micul ecran.