Criticii par sa fi fost socati de filmele de groaza in ultimii ani. Socul este unul dintre trucurile ieftine pentru care au denigrat intotdeauna filmele de groaza. Socul este usor si eficient, dar este vulgar.
Si filmele infricosatoare sunt o plimbare de distractie care ridica tensiunea spre un varf, apoi ne arunca intr-un jgheab cu un tipat. Este aceeasi calatorie de fiecare data si ne intoarcem la locul de unde am inceput. Sunt atat de mecanici.
Dar filme precum Hereditary de Ari Aster, Get Out de Jordan Peele si The Witch de Robert Eggers au schimbat asta. Ei au fost laudati in presa mainstream pentru ambitiile lor inalte, constiinta lor sociala si demnitatea lor. Impulsul critic, totusi, a fost sa le indepartezi ca erori categorice: nu pot fi filme de groaza, deoarece filmele de groaza sunt doar plimbari palpitante.
Dar povestile de groaza s-au confruntat de mult timp cu teme mai profunde ale experientei umane. Frankenstein este bogat in intrebari despre semnificatia educatiei si a empatiei. Cazul ciudat al doctorului Jekyll si domnului Hyde exploreaza dualitatea omului. Filmele „de groaza soc” sunt diferite, simtindu-se mult mai aproape de pornografie decat de arta – povestea nu conteaza, este vorba despre extremitatea a ceea ce vezi. Intr-adevar, dupa pornografie, groaza este genul de film cu cele mai mari incasari. Nu e de mirare ca criticii au incercat sa mute filmele care le plac din aceasta companie si sa le reabileasca, asa cum s-a facut cu literatura horror clasica.
Articole proeminente din Hollywood Reporter si Washington Post au incercat sa reclasifice filme precum Get Out si Hereditary drept „horror ridicat”, „groaza inteligenta” sau „groaza post-horror” – toti termeni care, desi pot parea sa califice genul, totusi inseamna doar groaza. Sunt filme care fac ceea ce fac filmele de groaza: prin metafora si fantezie, dezvaluie un adevar intunecat.
Modul in care clasificam filmele poate induce in eroare. Un film infricosator, de exemplu, nu este acelasi lucru cu un film de groaza. Un film infricosator te sperie – si o sperietura are loc intr-o clipa. Este un moment de „sari de pe scaun”. Este acelasi scaun care zboara prin camera, o usa se tranteste, cineva din spatele tau spune „BOO!” O sperietura este intotdeauna insotita de un oftat de usurare. Este distractiv – chestia nu era chiar acolo. Adaugati destui dintre ele si obtineti un film infricosator de 90 de minute.
Un film de groaza, pe de alta parte, este mult mai lung decat atat. Groaza este constientizarea lenta si nascuta ca cel mai rau lucru este adevarat. Spre deosebire de sperietura, nu exista nicio usurare din ea. Sperietura si groaza sunt extreme opuse: speria e chiar in spatele tau, dar groaza este chiar in fata ochilor tai.
Casa ororilor
Cand producatorii au venit la mine cu ideea lor pentru filmul care a devenit lungmetrajul meu de debut, The Devil’s Doorway, ar fi putut fi un film infricosator. Au vrut sa faca un film cu filmari gasite – ganditi-va The Blair Witch Project sau Paranormal Activity, filme care pretind a fi filmari needitate, filmate chiar de personajele din film. Si au vrut sa fie plasata intr-o spalatorie Magdalene abandonata, una dintre ramasitele bantuite ale trecutului recent al Irlandei, unde femeile – mame necasatorite, fete suparatoare, lesbiene – au fost condamnate sa-si traiasca viata in spalatorii conduse de biserica catolica, tinute de societate. si spaland lenjeria murdara a tarii.
In alte maini, ar fi putut fi o cursa prin camere goale, urmarita de spiritul razbunator al unei fete maltratate – toate prinse pe GoPro. Asta, totusi, ar fi ratat oroarea situatiei, folosind istoria acelor locuri ca pe un simplu fundal pentru mecanica filmului, precum ridicarea unui parc tematic acolo. Am propus sa facem in schimb un film de groaza.
In 1960, doi preoti intra intr-o spalatorie de lucru, insarcinati sa documenteze presupusa minune mariana care a avut loc acolo. Pe masura ce aduna imagini si intervieveaza calugarite defensive, devine clar ca altceva se intampla. Cu toate acestea, nu dezvaluirile gotice din film il fac un film de groaza, ci mai degraba lucrul pe care cei doi preoti il documenteaza cu adevarat. Exista lucruri infricosatoare, dar adevarata groaza este rasarirea lenta pentru preoti – si prin ei, telespectatori – a situatiei din viata reala care exista si este perpetuata de biserica catolica si statul care o accepta.
Reactie viscerala
Un film de groaza plasat intr-o spalatorie Magdalene poate inca soca criticii acasa, pur si simplu din cauza riscului ca acesta sa fie de prost gust. Sitcomul Channel 4, Hungry, plasat in timpul foametei irlandeze de cartofi, a fost criticat inainte de a fi difuzat cu intrebari similare.
Dar groaza si comedia sunt legate in felul in care raspunsurile noastre sunt pre-analitice – suntem ingroziti sau amuzati pentru ca recunoastem ceva ca fiind adevarat fara a trebui sa ne gandim la asta? Ori raspunzi, ori nu. Nu este surprinzator faptul ca Jordan Peele, care a castigat Oscarul pentru cel mai bun scenariu pentru Get Out, si-a inceput cariera profesionala scriind comedie.
Si, ca si comedia, groaza ar trebui sa devina puternica – recunoscand si provocandu-i pe cei care isi folosesc gresit puterea din partea de sus, mai degraba decat sa faca doar monstri din cei de jos. Nu exista nimic despre care sa nu putem glumi – atata timp cat glumim cu buna credinta. Si, in mod similar, nu exista nimic in lume atat de oribil incat sa fie interzis filmelor de groaza. Intr-adevar, vom sti ca este un film de groaza doar daca ne simtim cu adevarat ingroziti.